E nevoie de multă iubire să trăim. E nevoie de multă iubire să ne vindecăm. E nevoie de multă iubire să uităm. E nevoie de multă iubire să respirăm. E nevoie de iubire, e nevoie de iubire, e multă, neînchipuit de multă nevoie, de și mai multă, neînchipuit de multă IUBIRE.
Iubește-ți aproapele, iubește-te pe tine însăți sau însuți, iubește-ți familia, prietenii, casa, orașul, natura, munca, corpul, în stânga iubește, în dreapta iubește, în sus, în jos… O picătură de iubire, un strop de iubire, un kilogram de iubire, o tonă de iubire, un ocean de iubire, o planetă, un Univers, mai multe Universuri, o clipă, o viață, o eternitate, evident … de iubire!
Dar de unde atâta iubire? Se vinde la en-gros? La farmacie? La biserică? Crește undeva? Pe munte, în pământ, în lanuri mănoase, în apă, în văzduh? De unde? Există un depozit în vreun loc ascuns de pe acest pământ? Vine din cer? Vine din apă? De pe altă Planetă? Din alt Univers? Din ce loc să luăm atâta iubire, pentru câtă nevoie este pe lumea aceasta? Poate din afara noastră sau poate dinăuntrul nostru…
Iubirea ia mințile și aduce delir, pentru iubire s-au dus războaie, pentru iubire s-au jertfit eroi, au murit îngeri, iubirea a transformat sclavi în zei și a pierdut pe zei, făcându-i muritori. Iubirea este libertate, iubirea este dăruire, iubirea este credință, iubirea este jertfă!
Au încercat poeții să ne cânte, să o rostească în slove de o frumusețe și de o profunzime nemaiîntâlnită, au încercat pictorii să o zugrăvească în mii de nuanțe și forme, artiști, preoți, oameni de știință, cercetători… s-au chinuit de veacuri și încă se chinuie să ne explice ce este iubirea. Definiții peste definiții, fiecare pe limba lui, fiecare în gândirea și credința sa.
Nu știu dacă au picat de acord, nu știu dacă au găsit un sens comun, și în definitiv nu știu dacă se poate ajunge la o definiție comună accesibilă tuturor. Pentru că nu e scaun de la … să fie toate la fel, vorba unei reclame….și mai mult decât atât, pentru că oricum caîn multe alte situații, poți să explici în mii de amănunte, poți desenezi cu creta pe tablă miile de definiții, căci e inutil până când starea în sine nu este trăită, experimentată, integratăcu și de propia-ți ființă.
Un lucru e clar, cu cât mai repede îți încropești propria definiție, cu atât mai repede se dezvăluie calea care te duce la ea. În ceea ce mă privește, iubirea nu trebuie înțeleasă și cu atât mai bine, căci la capitolul gândit nu stau prea bine. Ea ESTE! … deși nu știm ce ESTE.
Mai ușor ar fi să o definești prin ceea ce NU este. Prin toate condiționările, limitele, șantajele făcute în numele iubirii, care nu sunt de fapt iubire. Iubirea nu este doar atracție și pasiune. Nu se vinde și nu se cumpără și nu este monedă de schimb. Condiționată sau necondiționată, iubirea nu este o bucată de piatră, de lemn, de metal, pe care să pui mâna și să spui: ”aceasta e iubirea!”, atât cântărește, atât se întinde, aceasta este greutatea, forma, culoare, structura ei, costă atât și se întreține așa, o găsești aici și se înmulțește așa, etc.
Pe de altă parte, când lipsește, se umple lumea de urât, de negru, de tristețe, de mohorât, de război, de moarte, de cadavre, ne transformăm cu toții în stânci, în ghețari, în fantome, iar viața devine incompletă, uneori fără sens.
După mine, iubirea este cel mai indescifrabil, veridic, sublim, în același timp complex și de neexplicat, un sentiment solid și fluid deopotrivă (îmbată-te cu iubire cât poți de des, sâc!), și emoție și trăire, și nu în ultimul rând o stare a conștiinței. Este pe de o parte o forță (a naturii, a Universului) și pe de altă parte, un dar magic divin, un amalgam de ”detoate”, neînțeles și greu de pus în cuvinte, ceva ce nu vine la comandă, ceva ce nu știi când vine și nu știi când pleacă, știi doar că ESTE sau nu mai ESTE.
Viață și moarte în același timp. Forță și abandonare. Trăire și respirație! Conținere, care la rândul ei este conținută. Iubirea este ceva ce face zilele mai senine, mai frumoase, mai ușoare, respirabile, este ceva ce nu trebuie căutat dar e obligatoriu de a fi dăruit, este unul dintre elementele primordiale ce definesc viața pe acest pământ!
Pentru mine, iubirea se găsește în alchimia inimii, în mușchiul cordului, de care în mod tainic este legat sufletul. Acolo este plantată sămânța ei, covata de unde unde ea crește, precum aluatul bine plămădit, se ramifică și iese din corp și se întinde în mii, miliarde, mii de miliarde de ramificații, care ating în trecerea lor pe acest pământ tot ce mișcă pe această planetă, de la cea mai mică celulă conținătoare de viață, la cea mai complexă formă de existență. Este cea mai fină dantelată, diafană și puternică țesătură a acestei lumi, iar dacă viața în acest loc numit Pământ ar fi o pânză, iubirea ar fi ița/ ițele cele mai puternice de care Universul/Dumnezeu și-a ancorat creația. O încrengătură nevăzută, inexplicabilă, dar care conține în ea forța originară, omiprezentă a vieții. Este o moleculă conținută și necesară. Și așa cum este nevoie de alăturarea a două molecule de hidrogen și una de oxigen pentru a se naște apa, la fel este nevoie de molecula iubirii pentru a putea avea acces la adevăratul sens al vieții pe acest pământ. Prin iubire poți rămâne în veșnicie și poți cunoște eternitatea, prin iubire, ca stare de conștiință, ai linie directă cu Dumnezeul din tine și cu cu cel universal. Doar prin iubire cunoști iertarea!
Ce am înțeles încă de la început (Slavă Cerului!), este că, de-a lungul curgerii vieții e nevoie de ”ancore” puternice pentru ca în vasul alchemic al iubirii din suflet să se nască și să se regenereze continuu poțiunea magică, hrănitoare, această forță ce nu poate fi definită! Chiar dacă inima nu este un sipet fără fund, ea este vasul creației în care fiecare dintre noi, în mod particular, pune toate ingredientele, de la sentimente, gesturi, cuvinte… toate elementele cărora le dă putere prin învestirea cu noțiunea de iubire. Și de acolo se naște iubirea de mamă, de țară, de prunc, iubirea de adevăr, cu toate derivațiile ei ce pot fi infinite.
”Să iubești sau să fii iubit?” ”De ce nu ambele?” – alte dileme la care nu s-a găsit răspuns. De la caz la caz, este vorba de o altă alegere personală. Deși am iubit și am fost iubită, încă nu știu cu claritate ce am să aleg într-o zi următoare. Ce știu însă sigur este că aleg să fiu recunoscătoare continuu pentru că am întâlnit-o, aleg să fiu recunoscătoare pentru că o simt, aleg să o văd cât de des pot și în locuri, forme și moduri cât mai inedite, aleg să o manifest cât pot de mult, aleg să mă pregătesc pentru a o transforma în stare a conțiinței mele.
Pentru că știu că doar atunci iubirea nu mă va mai părăsi iar granița dintre a da (iubire) și a primi (iubire) va fi anulată și întrebările de mai sus nu își vor mai avea rostul. Aleg să mă pregătesc temeinic, astfel încât să-mi devină prezentă cu tot sublimul, completul și divinul în armonia vieții, precum lumina.Și mai aleg ceva. Poate nu în fiecare zi, dar cât de des pot. Aleg să o împărtășesc.
Spunând atunci când simt, foarte simplu:”te iubesc”. Sau vorbind de câte ori am ocazia despre ea, iubirea, pentru a-i inspira pe cei de lângă mine. Și toate acestea pentru că îmi amintesc de o întâmplare dintr-o zi de vară, undeva la malul mării, când spunându-i unei prietene ”te iubesc”, am avut parte de o reacție foarte agresivă, aproape violentă, de parcă i-aș fi spus ”te urăsc”.
Din răspunsul ei: ”dar tu prea iubești pe toată lumea și una-două spui oricui te iubesc, prea repeți de prea multe ori cuvintele acestea” am înțeles că unii oameni percep iubirea ca o resursă finită, epuizabilă a vieții și țin de ea cu parcimonia cuvenită unui om sărman, care neavând prea multe, trebuie să dea dovadă de matură chibzuință, să fie atent și să-și drămuiască fiecare firimitură. Dar care om, în momentul în care aude și integrează caracterul infinit al acestei stări, devine cea mai luminoasă și bogată ființă, peste noapte, ca prin magie…
