Frumuşică, mignonă, cu ochi mari şi senini, mereu veselă şi zâmbitoare, zvăpăiată, vorbăreaţă, grăbită (exmatriculată la 17 ani de la şcoală, măritată la 18), dar cu un talent şi o energie care n-au încăput niciodată în făptura ei micuţă, Mirabela Dauer îmbracă perfect proverbul “esenţele tari se ţin în sticluţe mici”. Iubită de tot neamul românesc, de la fetiţele cu codiţe împletite şi până la vârstnicii sprijiniţi în toiagul bătrâneţilor, Mirabela a fost şi rămâne o voce unică în peisajul muzical autohton. Căci una este Mirabela!
S-a născut la 9 iulie 1947, în București, și-a copilărit într-un cartier demolat ulterior de Ceaușescu, cam pe unde este acum Poșta Vitan. Fire extrem de băiețoasă, își face puști din lemn și se urcă în copaci chiar și la 13-14 ani, spre disperarea părinților care și-ar fi dorit să aibă deja niște preocupări mai „feminine”. Hâtru, tată-su se plângea tuturor că el și-a dorit să-i dea Dumnezeu un băiat și o fată, și i-a dat o fată (sora mai mare a Mirabelei) și douăzeci de băiețoi (Mirabela).
Inițial au locuit într-o casă mare și frumoasă, însă, când tatăl său a fost închis ca deținut politic, au trebuit s-o vândă și să se mute pe o stradă unde locuiau numai familii de țigani. S-a împrietenit repede cu ei, mergea la petrecerile lor, a învățat cântece lăutărești (pe care, din timiditate, nu le-a cântat niciodată) și să danseze din buric. Pe la 16 ani, cânta deja în cluburile muncitorești din cartier, acompaniată de un taraf. O imita pe Rita Pavone și pe Margareta Pâslaru, tunzându-se ca prima și făcându-și o aluniță pe obraz, cu acul înroșit în foc, ca cea de-a doua.
