Singurul localnic din satul Roşia trăieşte ca în secolul al XIX-lea, într-o căsuţă de chirpici, luminată cu lampa de petrol. Soarta locului izolat din Munţii Metaliferi se schimbă, treptat, după ce un om de afaceri a cumpărat terenurile şi casele vechi, scrie stiri.magazinuldecase.ro
Vasile Utan are 63 de ani şi a rămas singurul localnic din Roşia, un cătun ascuns în munţi, pe Valea Geoagiului, la circa 70 de kilometri de municipiile Deva şi Hunedoara. În Roşia, în urmă cu jumătate de secol trăiau peste 40 de familii, care munceau în agricultură, exploatări forestiere şi la creşterea animalelor.
In zilele de târg, oamenii din Roşia (numită şi Burtuca) traversau pădurea deasă din Munţii Metaliferi şi coborau în Săcărâmb şi Hondol, sate aflate la circa 10 – 15 kilometri, în ţinutul minelor de aur, sau înspre Geoagiu, oprindu-se la Balşa, aflată la cinci kilometri. Acum drumul de la Săcărâmb la Roşia poate fi parcurs doar pe jos, prin pădurea ocupată deseori de TAF-uri, în timp ce drumul forestier de la Balşa la Roşia este aproape inaccesibil.
Căsuţa din satul natal
Vasile locuieşte într-una din primele case răsfirate în văile Roşiei. Căminul său din chirpici are o doar cameră şi două ferestre mici prin care abia trec razele soarelui. O lampă cu motorină luminează încăperea, soba cu lemne este folosită pentru gătit şi căldură, iar izvorul din curte asigură alimentarea cu apă. Un stâlp de curent electric este plantat în bătătura casei lui Vasile însă omul spune că nu are la ce să folosească electricitatea, nici măcar pentru telefon. În zonă nu este semnal de telefonie mobilă.
În ultimii ani, spune localnicul, s-a descurcat cu un ajutor social de circa 140 de lei şi a mai lucrat cu ziua la stână sau la tăiatul lemnelor, iar drumul pe jos spre Balşa l-a mai scos din singurătate. Uneori a trebuit să se păzească de turmele de mistreţi care mişună prin zonă, de lupi şi chiar de urşi de talie mică, din ce în ce mai mulţi, spune săteanul.
„Tatăl meu a ridicat această căsuţă prin anii 1970 cu ce a putut. Aici a locuit cu mama mea, până a murit. Eu am lucrat ca şofer vreo 20 de ani, în Deva, pe vremea lui Ceauşescu, însă după 1990, după ce am rămas fără loc de muncă, m-am întors aici. Cu timpul m-am obişnuit cu acest loc, chiar dacă treptat toată lumea a plecat din sat”, povesteşte Vasile. În satul învecinat, Galbina, au mai rămas câteva familii. În Galbina este biserică, iar în trecut, a funcţionat o şcoală pentru copii, poate singurele avantaje ale locului „de peste deal”, faţă de satul Roşia.
