Mihai Eminescu a murit acum 130 de ani, pe 15 iunie 1889, în casa de sănătate a doctorului Şuţu, situată pe strada Plantelor din București, unde oscilase, tragic, între perioade de aparentă sănătate şi episoade de revenire a bolii.
S-a vorbit și s-a scris mult despre Mihai Eminescu, “primul mare poet european al României”, așa cum îl numea Zoe Dumitrescu Bușulenga, dar niciodată nu va fi îndeajuns.
Pentru că, citând din același eminescolog, opera lui Eminescu “luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”.
Am considerat că inserând rândurile de mai jos în acest material, care reprezintă de fapt o parte din trăirile marelui poet legate de dragostea chinuitoare și plăcută, totodată, fața de cea care a fost Veronica Micle, voi putea să-l omagiez cu ocazia împlinirii a 130 de ani de la moartea sa.
Reproduc, la întâmplare, din scrisoarile lui Eminescu păstrate în Biblioteca Academiei R.S.R. (pe atunci):
“Pe scrisoarea ta am văzut urme de lacrimi. De ce-ai plâns când eu te iubesc, de ce te îndoiești de un lucru care a existat, există și va exista?”
“Eu, singur n-am știut niciodată, n-am știut până acum ce mult dragă îmi ești, ce mult scumpă ești pentru mine. De acuma m-am învățat minte și nici nu mai trăesc nici nu mai mor fără tine.
Avem să fim, nu te îndoi, cei mai fericiți oameni din lume. Avem să fim? Dacă mă vei iubi, avem să fim, căci pentru mine viața s-a încheiat pentru totdeauna, căci tu ești cel întâi amor al meu și vei fi și cel din urmă, unicul precum și unică ești, așa mititică și gingașă și cochetă pentru al tău Eminescu”.
“Va veni o vreme, Nicuță, o! Sper că va veni, în care tu vei uita toate durerile ce ți le-am cauzat și în care vom începe ceea ce eu am numit viața noastră nouă. Poate că atunci voi deveni eu însumi alt om și pacea și liniștea vor fi partea noastră a amândurora. Îmi dai tu voie să sper că așa va fi, îmi dai voie să sper în credința și curățenia sufletului tău, precum speram când te-am cunoscut întâi, Veronică!”
Un articol de Ileana Mlădinoiu
